joi, 16 iunie 2016

Muzeul cinegetic de la Posada, trofee de vânătoare și un castel lăsat în paragină


Într-o zi de primăvară, mai exact într-o sâmbătă, am plecat din București cu trenul de 11:45 de la RegioTrans având ca destinație Posada, pentru a vedea ce a mai rămas din castelul de vânătoare al familiei Bibescu și pentru a vizita Muzeul Cinegetic, singurul de acest fel din țară.

Cum era oarecum de așteptat, am fost singurele persoane care au coborât din tren în halta Posada, pe o ploaie măruntă, care însă dădea semne că ar vrea să se transforme în lapoviță, iar eu nu aveam glugă nici la geacă, nici la hanorac, în schimb avusesem inspirația profetică de a-mi îndrepta părul cu placa în dimineața respectivă!

De la haltă a trebuit să urcăm la deal, pentru a ajunge la DN1, urcuș care pe mine aproape m-a dovedit. Gâfâiam pe la mijlocul drumului, de ziceai că cine știe ce namilă de munte escaladez. Ajunși la șosea am așteptat o vreme ca să putem traversa, așa prin ploaie, pentru că nu există nicio trecere de pietoni în dreptul muzeului.

De peste drum se pot vedea clădirile din piatră de râu ale domeniului de vânătoare ce au aparținut cândva familiei Bibescu, în prezent fiind anexe ale muzeului Peleș, lăsate însă în paragină. Lângă acestea tronează clădirea cu iz comunist, ce adăpostește Muzeul Cinegetic, în timp ce clădirile istorice vecine au fost date uitării.

Muzeul Cinegetic adăpostește o mulțime de trofee de vânătoare precum coarne de cerb sau piei de urs, dar și diferite unelte folosite pentru această îndeletnicire. Am aflat cu ocazia asta ca Mihail Sadoveanu era un vânător împătimit, în incinta muzeului aflându-se o colecție de obiecte ce au aparținut scriitorului.

Chiar dacă mie îmi scapă noblețea vânătorii, văzând-o mai degrabă ca pe o cruzime, se pare că alții o privesc ca pe o comuniune a omului cu natura, în trecut nobilii și regii fiind cei care aveau această ocupație, pe care o considerau deosebită.

Mult mai interesant și atractiv din punct de vedere turistic mi s-ar fi părut ca această colecție de trofee de vânătoare să fie adăpostită de castelul de piatră unde Martha Bibescu evada și își găsea liniștea și inspirația artistică. Colecția muzeului ar fi mult mai bine pusă în valoare de încăperile încărcate de istorie ale domeniului de vânătoare al familiei Bibescu.

Poate aici exponatele muzeului s-ar fi simțit ca acasă, trofeele de vânătoare fiind expuse pe pereții de piatră ai castelului, deasupra unui șemineu, în timp ce blana de urs ar fi putut fi folosită ca și covor pe podeaua camerei. Astfel ar fi fost un muzeu cinegetic în cadrul unui fost castel de vânătoare, aparținând uneia dintre cele mai importante familii de nobili de la noi din țară. Iar pe lângă trofee și alte obiecte legate de vânătoare, muzeul ar fi avut și o secțiune dedicată familiei Bibescu, unde un loc aparte l-ar fi avut Martha Bibescu, care este una dintre personalitățile marcante ale istoriei noastre interbelice, o femeie fascinantă.

Așa văd eu cu ochii minții acest muzeu, împletind tainele vânătorii cu secretele familiei Bibescu. Realitatea este însă alta, dar eu prefer să visez în continuare.

„Vânătoarea caută să-l readucă pe om la natură, spre a-i înțelege mai bine adâncul și înaltul tainelor sale. În felul acesta omul se regăsește pe sine, care face parte din acest uriaș mister de cer și de pământ.”
                                                                                                          Martha Bibescu
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...