vineri, 26 august 2016

Week-end în Londra: Hello again, London! 2016 (I)


Cu doar câteva zile înainte, adică într-o zi de luni, mi-am cumpărat bilet de avion la WizzAir cu plecarea vineri de la 15:30, iar întorcerea lunea viitoare, cu zborul de la 13:30, având astfel la dispoziție două zile întregi, adică week-end-ul pentru a vizita orașul străbătut de Tamisa. 

Călătorind singură de această dată și având în vedere durata nu tocmai lungă a șederii, am concluzionat că îmi este de ajuns bagajul de mână pentru a-mi lua la mine cele trebuincioase călătoriei. Apoi a venit dilema și a început munca de documentare pentru a vedea cu ce anume am și nu am voie în bagajul pe care urma să-l sui în avion!

O altă întrebare, care poate părea naivă, a fost dacă mai trebuie să trec pe la ghișeul de check-in, dacă în fond și până la urmă oricum îmi fac check-in-ul online, că deh, e mult mai convenabil? Răspunsul este nu, nu mai e nevoie. Așa că nu doar că este mai ieftin ca în cazul bagajului de cală, dar este și mai rapid să zbori doar cu bagajul de mână! Nu mai e nevoie să stai la ghișeul de check-in sau să aștepți să vină și bagajul tău odată ajuns la destinație.

luni, 15 august 2016

Spiritul Cailor. O oră la pas cu Steluța.


De mic copil mi-au plăcut foarte mult caii. Fără doar și poate „Black Beauty” a fost unul dintre serialele cele mai îndrăgite din timpul copilăriei mele și așteptam fiecare nou episod cu sufletul la gură. „Black Beauty” era un armăsar superb, negru ca abanosul, având ca semn distinctiv o stea albă pe frunte.

Cu toate că din fragedă pruncie m-au impresionat caii și mi-am propus în mai multe rânduri să încep a deprinde puțin din tainele călăriei, nu am făcut cu adevărat pași concreți în această direcție. Poate și pentru că tot în copilărie, animată fiind de serialul mai sus menționat, mi-am convins vecinii de la țară, adică pe verii mei care aveau o iapă destul de vârstnică să mă lase să mă sui pe dânsa și să mă prefac că sunt o călăreață destoinică pentru câteva momente. Așa că au pus un preș pe post de șa, iar eu m-am văzut călare, făcând câțiva pași cu iapa pe drumul comunal din fața gospodăriei. Toate bune și frumoase, până s-au strâns în jurul meu mai mulți copii dornici și curioși să vadă așa zisul spectacol și au speriatul bietul animal care luat-o la goană cu mine în spinare, ca să scape de publicul agasant. Bine, nu cred că a gonit prea tare și nici prea mult, însă în acele clipe de disperare m-am agățat de coama animalului până ce acesta s-a potolit, câți va metri mai încolo. Nu mai știu exact cum m-am dat jos de pe cal, dar cert e că am tras o spaimă serioasă și de atunci am preferat să admir caii mai de la distanță, maximul de apropiere fiind câteva ture pe sprinarea unui exemplar blând într-un țarc.

Trecând peste această introducere, știam de la ultima promenadă în Poiana Brașov că în apropierea stațiunii există un așa zis centru de echitație. Bine, poate că centru de echitație sună cam pompos pentru realitatea de la fața locului. Mai degrabă un loc cu cai frumoși cu care poți face o plimbare.

duminică, 7 august 2016

Ceaunul Tihnit. Sau unde mâncăm în Brașov.


"Ceaunul tihnit" s-a transformat dintr-o întâmplare într-o tradiție pentru când poposim în Brașov. Dacă prima oară am ales localul printr-o pură inspirație de moment când căutam un loc unde să luăm masa în centrul orașului, următoarele dăți a fost o acțiune cât și poate de premeditată.

Ne-au cucerit mâncărurile delicioase, gătite la ceaun, din ingrediente proaspete, de la țară, preparate după rețete tradiționale ardelenești. Deja am început să salivez un pic când mă gândesc la preparatele din meniul lor.

Localul vă oferă posibilitatea de a lua masa în tihnă la mai sus numitul "Ceaun tihnit" sau să comandați mâncarea pentru a o lua la pachet de la "Ceaunul iute", situat imediat lângă. Recunosc, prima oara când am citit, am crezut ca la "Ceaunul iute" sunt preparate picante, de unde și numele :) Amuzant, nu? 

Până acum preferat să mâncăm în tihnă, atât înăuntru, cât și la terasă, pe timpul verii. În funcție de ziua săptămânii puteți să verificați pe site-ul lor care sunt ciorbele și tocănițele zilei, pe lângă preparatele consacrate, care pot fi comandate în orice zi. Cred că puteți încerca cu încredere orice preparat din meniu, până acum noi nu am fost dezamăgiți de ce am gustat de la ciorbă de cartofi cu afumătură la plăcintă cu legume sau de la sărmăluțe la ceaun la zacusca casei. Aș mai menționa că în meniu există o varietate de mâncăruri fără carne, potrivite pentru vegetarieni sau vegani.

Pe lângă mâncarea gustoasă, la "Ceaunul tihnit" veți găsi și o atmosferă caldă, primitoare, tihnită. Aceste două ingrediente principale fac din acesta unul din locurile în care îmi doresc să revin și mereu o fac cu drag, chiar dacă de felul meu îmi place și să explorez și să încerc lucruri noi.

sâmbătă, 23 iulie 2016

Fundata: Padina Ursului, cazare la înălțime în comuna aflată la cea mai mare altitudine din România



În acest loc cu adevărat minunat am ajuns la începutul lunii iulie și am fost cu adevărat impresionată de peisajele care îți taie răsuflarea în drum spre Fundata, localitatea situată la cea mai mare altitudine din România - 1360m. Iar impresiile frumoase au continuat cu cazarea de la Padina Ursului, o pensiunea cu o arhitectură deosebită, unde se vede atenția proprietarilor pentru cele mai mici detalii, ca să te facă să simți că te aflii într-un loc cald și primitor.

Camera a fost spațioasă, deosebit de curată, unde mi-a plăcut foarte mult mobilierul de fier forjat combinat cu cel din lemn pictat, cu modele întâlnite în trecut în gospădăriile țărănești din Transilvania. Ca să nu mai spun că aveam și un mic balcon cu o priveliște deosebită de unde am putut să fotografiez răsăritul. Bine, întâmplarea a făcut să mă trezesc la ora cu pricina și dacă tot s-a întâmplat am tras și câteva cadre cu peisajul scăldat în primele raze ale dimineții.

sâmbătă, 25 iunie 2016

De Rusalii, din nou în Predeal, pentru a urca la cabana Susai pe timp de vară


Cu ocazia weekend-ului prelungit de Rusalii, am decis să mergem din nou la hotelul Belvedere din Predeal, pentru că voiam să urc până la cabana Susai, pentru a vedea cum arată peisajul vara, când totul este verde, față de albul strălucitor care învăluia peisajul iarna.

Am ales o ofertă de Rusalii care pe lângă cazare cu mic dejun mai avea și un prânz festiv inclus, prânz care s-a dovedit prelungit și de care mai bine ne-am fi lipsit. Partea festivă a prânzului era asigurată de un grup de dansatoare, care au ajuns mai greu din cauza unui blocaj în trafic, așa că între ciorbă și friptură am așteptat mai bine de o oră, timp în care mi-am cam ocupat timpul sorbind vin din carafa inclusă în meniu, așa că după prânzul prelungit am tras un pui de somn prelungit. De asemenea, a trebuit să luăm lungul dejun la masă cu alte două persoane pe care nu le cunoșteam, deoarece așa fusese aranjamentul meselor pe camere. Destul de ciudat aș zice!

Cam așa s-a scurs ziua de sâmbătă. Duminică în schimb am pornit pe traseul planificat spre cabana Susai, o plimbare plăcută de aproximativ o oră, care poate fi făcută alături de cei mici, fiind potrivită pentru întreaga familie. Vă recomand acest traseu, care poate fi făcut cu ușurință într-o zi, puteți pleca cu trenul dimineața din București până în Predeal, urcați până la cabana Susai, poposiți un pic acolo și apoi vă puteți întoarce acasă. Totul pe îndelete într-o singură zi.

La cabana Susai (sau ceea ce poartă astăzi numele de cabana Susai) nu am găsit nimic de mâncare, ci se putea cumpăra doar câte ceva de băut. Așa că ar fi bine să aveți merinde  de acasă pe traseu, iar sus puteți chiar să faceți un picnic pe pajiștea din jurul cabanei.

joi, 16 iunie 2016

Muzeul cinegetic de la Posada, trofee de vânătoare și un castel lăsat în paragină


Într-o zi de primăvară, mai exact într-o sâmbătă, am plecat din București cu trenul de 11:45 de la RegioTrans având ca destinație Posada, pentru a vedea ce a mai rămas din castelul de vânătoare al familiei Bibescu și pentru a vizita Muzeul Cinegetic, singurul de acest fel din țară.

Cum era oarecum de așteptat, am fost singurele persoane care au coborât din tren în halta Posada, pe o ploaie măruntă, care însă dădea semne că ar vrea să se transforme în lapoviță, iar eu nu aveam glugă nici la geacă, nici la hanorac, în schimb avusesem inspirația profetică de a-mi îndrepta părul cu placa în dimineața respectivă!

De la haltă a trebuit să urcăm la deal, pentru a ajunge la DN1, urcuș care pe mine aproape m-a dovedit. Gâfâiam pe la mijlocul drumului, de ziceai că cine știe ce namilă de munte escaladez. Ajunși la șosea am așteptat o vreme ca să putem traversa, așa prin ploaie, pentru că nu există nicio trecere de pietoni în dreptul muzeului.

De peste drum se pot vedea clădirile din piatră de râu ale domeniului de vânătoare ce au aparținut cândva familiei Bibescu, în prezent fiind anexe ale muzeului Peleș, lăsate însă paragină. Lângă acestea tronează clădirea cu iz comunist, ce adăpostește Muzeul Cinegetic, în timp ce clădirile istorice vecine au fost date uitării.

marți, 7 iunie 2016

Londra, impresii în dezordine

Fețele Londrei. Londra mi-a lăsat impresia unui oraș al contrastelor, o îmbinare armonioasă între vechi și nou, între istoric și modern, cu clădiri vechi de secole care conviețuiesc într-un mod armonios cu clădirile moderne de birouri, proaspăt construite. Capitala Angliei are meritul că poate cu atâta naturalețe să suprapună trecutul cu prezentul în arhitectura sa, iar cel care o privește are senzația că orașul arăta din cele mai vechi timpuri ca acum.

Ca multe alte capitale și Londra are mai multe fețe. O poți vedea ca pe capitala care atrage anual milioane de turiști datorită obiectivelor sale turistice precum Turnul Londrei sau Westminster Abbey sau îi poți vedea și o altă față, aceea că Londra e un mare șantier, în care se construiesc multe clădiri noi, lipite una de cealaltă. Poate ai crede că orașul este destul de aglomerat, în special în zona centrală, însă cu toate aceste se construiește în continuare într-un ritm frenetic, sunt străzi blocate, utilaje de construcții, mașini de tonaj mare și un zgomot asurzitor.

O altă față a Londrei este că orașul este precum un furnicar, orele de vârf demonstrând că Londra este un oraș extrem de aglomerat, un amalgam de oameni de diferite naționalități, culturi și religii mișunând de colo-colo în drum spre locul de muncă sau spre casă. Trotuarele sunt pline, la fel și metrourile. Forfota continuă în pauza de prânz, când oamenii mănâncă în grabă, pentru a se întoarce cât mai repede la slujbele lor. Am putut vedea câțiva oameni care mâncau din caserolele de mâncare proaspăt cumpărate din mers. Cred că dacă ajungi la o asemenea agitație zi de zi, de nu poți lua o masă decentă, poate este nevoie de o schimbare de slujbă sau carieră!

Seara și în week-end orașul se liniștește, locul angajaților deferitelor corporații fiind luat de turiști, care admiră orașul și nu ezită să-și facă numeroase fotografii cu diferite obiective mai mult sau mai puțin turistice. Însă forfota creată de turiști nu se compară cu cea din cursul zilei sau săptămânii!

duminică, 22 mai 2016

Castelul Leeds - the loveliest castle in the world


Cireașa de pe tort a călătoriei în Anglia a fost fără doar și poate vizitarea castelului Leeds, supranumit de către englezi „the loveliest castle in the world”. Nu știu acum dacă este cel mai frumos castel din lume, că nu le-am văzut pe toate și oricum „beauty lies in the eye of the beholder”. Însă cu siguranță este un loc absolut încântător, un castel parcă desprins din basme. 

Castelul Leeds se află la aproximativ 70km de Londra, în Kent și nu în orașul Leeds, cum s-ar putea crede după numele castelului. 

Domeniul castelului se întinde pe o suprafață considerabilă, având gradini pline de verdeață, cu alei străjuite de arbori și flori, plus un lac pe care plutesc nestingherite rațe și lebede. Cum era de așteptat, în mijlocul domeniului, înconjurat de apă, se află zidurile fortificate ce împrejmuiesc castelul Leeds, care poate fi vizitat și în interior.

Castelul este prima oară menționat în documente istorice în anul 1086. De-a lungul timpului acesta a fost reședință a reginelor Angliei, fiind locul de refugiu al Eleonorei de Castilia, soția lui Eduard I, Isabela a Franței, soția lui Edurad al II-lea sau a Caterinei de Aragon, prima soție din cele șase a le temutului Henric al VIII-lea. 

În anul 1926 castelul este cumpărat de către Lady Baillie, moștenitoarea unei averi considerabile, de origine americano-britanică, iar aspectul actual al castelului i se datorează în mare parte acesteia. După moartea ei, în 1974, castelul a fost donat unei asociații de caritate, care avea ca scop conservarea castelului, iar in 1976 a fost deschis pentru prima oară pentru public. Îmi pare rău și acum că nu am cumpărat de la magazinul cu suveniruri al castelului o carte despre viața ei, pentru că mi s-a părut o femeie teribil de interesantă!